Nemţii au salarii mari, au reguli bine gândite de care se ţin, au familii frumoase, parcă dezlipite dintr-o reclamă. Au atâtea de te doare mintea când te pui să le numeri, şi te întrebi de câte ori or fi stat la coadă pentru ele.
În schimb nemţii nu au suflet. Nu ştiu ce au ei în locul ăla, probabil un bratwurst. Sau un sloi mare de gheaţă. Dar suflet în mod sigur nu.
La nemţi ai şanse să bătătoreşti străzile o zi întreagă fără să ţi se întoarcă macar unul din zeci de zâmbete. Sau să te plimbi zile la rând, chiar săptămâni, fără să vezi vreun el şi o ea care se sărută focos, sau măcar doi ei sau două ele care se îmbrăţişează cu drag.
La nemţi poţi să mergi la un chef şi să nu auzi decât întrebari de interviu toată seara. Să fii omenit cu mâncare, băutura, voie bună şi cam orice mai puţin omenie. Fiindcă toţi cei din jur se uită prin tine, nu în tine sau măcar la tine.
Nemţii sunt foarte individualişti şi posesivi cu spaţiul lor personal. Rareori privesc în stânga şi în dreapta pe stradă. Poţi locui la parter şi să îţi treacă zeci de maşini şi de pietoni pe lângă geam fără să îţi observe cineva prezenţa. Prezenţa ţi-e observată eventual în vreun magazin dacă îţi pui produsele pe bandă înainte să termine ei să şi le aşeze, chiar dacă le-ai lăsat loc suficient.
Iar dacă vei încerca să comunici vreunui neamţ măcar un sfert din tot ce simţi, vei fi întâmpinat de ochelari de cal şi de o mândrie care dă în ridicol. Din fericire, nu de fiecare dată. Se mai întâmplă să nimereşti un suflet rătăcit ca şi al tău care să se lumineze preţ de câteva clipe, cât se descarcă. Şi îti povesteşte de atunci când era la o prietenă acasă, şi ea i-a spus că se întoarce imediat, că e ora cinei. Sau când, după toate dăţile când i-a facut cinste în oraş altei prietene, a întrebat-o ea de ce nu-i face niciodată cinste la rândul ei, iar răspunsul a fost “Păi mă gândeam că din moment ce mănânci aşa de des la mine acasă, suntem chit.”.
Să nu credeţi că-s aşa de răi nemţii, au şi ei părţile lor bune. Probabil mai multe, dar una mare şi lată am văzut eu – te fac să apreciezi toate chichiţele tipic româneşti care nu demult te scoteau din sărite. Mă jur pe roşu că dacă ajungeţi să staţi mai mult de o lună pe la nemţi o să vă vină să pupati toate gropile si noroaiele de pe drumuri, şi o să vă fie mai mare dragul de vânzatoarea acră de la non stop, că măcar ea când v-a înjurat din priviri că îi întrerupeţi convorbirea telefonică deosebit de importantă a dat dovadă de ceva emoţie. Şi altfel o să priviţi sărăcia din jur dacă veţi înţelege că ea ne-a dat capacitatea să ne bucurăm de bucuria celor din jur atunci când împărţim din puţinul nostru cu ei.
În încheiere, am o propunere. E adevărat ca nemtii îşi exploatează foarte bine potenţialul turistic, dar eu simt că există o resursă imensă de care nu se profită. Şi mi-ar plăcea să nu mor fără să văd Germania consacrată ca şi destinaţie de pelerinaj pentru oamenii care cred că nu mai pot sa simtă. Pentru că, oricât de morţi pe dinăuntru ar fi, atunci când vor ajunge aici.. se vor simţi fix aşa.