Astăzi e mare sărbătoare: aniversez 3 săptămâni de când am părăsit meleagurile franţuzeşti. Dar lenea a fost cucoană mare şi de-aia impresiile apar cu întârzierile de rigoare – să-i zicem sfertul (de anotimp) academic.
Fără intenţia de a suna cu năsoiul pe sus, deşi Parisul e un oraş superb, nu i-am simţit proverbiala magie, probabil într-o oarecare măsură pentru că mă aşteptam la ea. Catedrale fistichii, străduţe pietruite înguste, maluri şi poduri frumos luminate, toate nu mi-au spus nimic din ce nu auzisem deja.
Turiştii curg doldora, cum e şi firesc de altfel, şi îi recunoşti instant nu dupa rucsace sau hărţi, ci după faptul că te privesc. Fiindcă parizienii au un fel de a merge grăbit, aproape pe fugă, se uită prin oameni, şi împart coate cu generozitate când e vorba de a prinde metroul, deşi următorul ajunge în doar 2 minute.
În concluzie, pe stradă nu ai nicio şansă de a întâlni spontan şi romantic ochii unui Don Jean, cu care să faci mulţi puradei şi să îmbătrâneşti mirosindu-i pârţurile.
Ei, în baruri e altă poveste. N-am fost bună la chimie în liceu, aşa că nu pot să explic exact fenomenul prin care stropiţi cu niţel alcool francezii devin exact opusul versiunii din timpul zilei – adică amabili şi prietenoşi. Doar cu vederea stau tot prost, pentru că oricât i-ai ignora sau ai bate pasul în retragere, ei nu observă, şi îşi continuă nestingheriţi ritualurile de expunere a testosteronului debordant.
Treaba însă e mai complexă decât pare, deoarece vina o au mai degrabă reprezentantele sexului gingaş. Şi aşa e şi normal, e vorba doar despre altă ţară, nu de un univers paralel unde toate lucrurile se petrec pe dos faţă de ce ştim noi.
Ce-i drept, nicăieri nu am observat duduiţe îmbrăcate cap-coadă în animal print, frecându-se languros de BMW-uri, stâlpi, garduri ş.a.m.d., semn că neuronul singuratic franţuzesc e situat undeva deasupra celui românesc pe scara evoluţiei. Însă tare răspândit e alt fenomen demn de teză de doctorat: femeia fără ovare.
Mai precis, domniţa care la 3 grade Celsius, pe lapoviţă, îşi pune o pereche de ciorăpei lycra, o fustiţă străvezie, săndăluţe cu baretă, şi porneşte neînfricată la promenadă pe sonzelizè. Mie una nu-mi place să simt că piş flăcări la fiecare 10 minute, dar recunosc că sunt lipsită de experienţă în domeniu, fiindcă am facut cistită o singură dată în viaţă, când eram mai micuţă.
Bănuiesc că te poti obişnui cu senzaţia la fel ca şi cu orice rău necesar de dragul esteticului (iar aici prin cuvântul ‘estetic’ înţeleg reconstruirea imaginii şubrede despre sine).
Deoarece ţin să precizez (ca o scorpie veninoasă ce sunt) că e cât se poate de fals mitul conform căruia franţuzoaicele nu se îngraşă.
Acum într-adevăr nu e ca-n America, adică nu e grăsime d-aia de tre sa-ti decupezi pereţii şi să chemi macaraua să te scoată din casă, nici măcar grăsime care cere locuri speciale în avioane/autobuze nu-i, dar pe undeva pe la stadiul următor tot se situează. (în caz că exista dubii, nu, nici eu nu înghit gagicile străvezii cu care vor sa semene toate fetiţele naive, în schimb îmi place moderaţia, chiar şi la colăcei)
Dacă e să fiu corectă, şi eu as cântări cu vreo 20 de kile în plus dacă aş locui acolo, la ce gust divin au toate mâncărurile lor – mai că nici nu simţi cum mustesc untul, smântâna şi zahărul dintr-o umilă tartă cu fructe. Iar ca un sfat pentru toate domnişoarele care se luptă cu kilogramele în plus: mergeti, dom`le, o săptămână in Paris şi mâncaţi ca pariziencele.
Sigur c-o să puneţi 2-3 kile ca popa, dar când vă întoarceţi acasă veţi observa un ritm exponenţial de dat jos grăsimea. Nu de alta, da` după ce faceţi cunoştinţă cu un croissant adevărat, nu mai puneţi gura pe un ciorap semidigerat de la 7 Days cât trăiţi. (ATENŢIE! Există şi excepţii de la această regulă, cum ar fi pisi care mi-a fost vecină în avion.
Ea şi-a comandat cu mândrie un 7 Days cu 3 coco, investiţie înţeleaptă chiar şi pe timp de criză, având în vedere câţi oameni a reuşit să impresioneze cu pronunţia impecabilă a cuvântului ‘croissant’. Păcat doar că mi se pare că marii afacerişti francezi aflaţi la a doua sau a treia tinereţe nu călătoresc prea des cu WizzAir.)
Deci, ca să nu mă abat prea tare de la subiect, adică acest lanţ al slăbiciunilor care se cere recapitulat: iarna franţujii-s mari cocoşi, deoarece franţuzoaicele-şi scot pulpiţele la expoziţie, pentru că stau prost cu încrederea în sine, fiindcă-s durdulii, toate din cauza mâncării care, cel mai probabil, a fost preparată de către un priceput bucătar sau patiser.
Iar cei mai mari bucătari din lume sunt, şi anume, bărbaţi. Concluzia logică şi firească o trage fiecare. Şi sper că aţi observat ce vocabular bogat am când vine vorba de sinonime.