Când vine vorba de d-ale culturii, sunt o persoană în acelaşi timp foarte pretenţioasă şi foarte nepretenţioasă, sau mai exact funcţionez după sistemul clopotului lui Gauss. Pe româneşte: se întâmplă foarte rar să spun că vreo opera de artă mi se pare extraordinar de bună sau de proastă.
Cam aşa a fost şi cu filmul ‘Yes Man’ – simpatic în general, cu adevărat haios pe alocuri, şi plăcut de urmărit, în ciuda previzibiloşeniei sale. Din păcate m-a lăsat cu buziţele uşor umflate, fiindcă personal nu mi-a insuflat, ca multor altora, dorinţa de a sfâşia coconul şi a zburătăci nebuneşte prin parcurile proaspăt înflorite, îmbrăţişând copaci, băieţi frumoşi necunoscuţi sau boschetari. Şi în sfârşit aseară am realizat de ce.
Divină e, ca de obicei, maladia congenitală de care sufăr eu – estrogenul. Deoarece o lege nescrisă a firii spune că orice i-ai sugera să facă unei femei, ea nu va face doar contrarul, ci va proceda totodată pe dos, invers şi diametral opus, cu o minunată naturaleţe şi naivitate care dă oricărui bărbat fiori pe şina spinării.
Reacţia nu se petrece la nivel conştient, şi scopul nu e de a enerva sau de a fi ‘Geta Contra’, cum ar fi unii tentaţi să creadă; e pur şi simplu un reflex care vine ‘la pachet’ cu minunatele podoabe femeieşti. Ştiţi cum sunt ofertele alea extraordinare, cu text cât o zi de post, de-l vezi şi din elicopter, iar jos de tot cu litere de-o şchioapă sunt chestii gen condiţii, termeni speciali, criterii de eligibilitate.
Sau alte menţiuni de genul, care fac afacerea să fie de fapt mult mai proastă decât ai fi fost iniţial tentat să o crezi? Ei, alea au fost construite după modelul Evei, sau WYSINWYG, cum ar spune franţujii.
Cum se leagă toate astea de ovinele proprii? Păi aşa bine, ieri am realizat că filmul cu pricina chiar a avut extraordinara calitate de a-mi schimba viaţa – atâta doar că în loc de calităţi de ‘Yes Man’ am început sa dezvolt unele de ‘No Woman’ (şi aici nu mă refer la accepţiunea Bundyană).
Ca să mă fac bine înţeleasă: de cand mă ştiu am avut probleme în a refuza, cel mai probabil din dorinţa de a mă face plăcută. Zic asta pentru că mi se întâmplă doar cu persoanele de care nu-s prea apropiată, nu cu oamenii cu adevărat dragi mie; pe ăia-i pot trimite învârtindu-se de unde au venit fără niciun fel de reţineri.
E o mare mirare cum de nu mi-am distrus până acum viaţa din cauza asta, mă şi văd faţă în faţă cu cineva care-mi oferă o doza de heroină, iar eu mă gândesc ‘Nu-i frumos să-l refuz categoric, doar ce l-am cunoscut, şi cine stie ce părere o să-şi facă despre mine.. Precis o sa creadă că am ceva personal cu el, nu cu drogurile. De bună seamă că în astfel de situaţii se cade să accept politicos.’.
Interesant e faptul că tot eu am teoria de viaţă că dacă nu-ţi aperi tu propriul enteres, nimeni altul n-o s-o facă. Accent pe ‘teoria’, desigur. Iar ieri am reuşit, cu chiu, cu vai, să o pun şi în practică.
Deşi am început cu obişnuitele ‘poate’, ‘nu cred’, ‘nu, fiindcă [5 minute de raţionamente]‘, am avut brusc revelaţia că toate formulările astea mustesc de nesiguranţă şi invită insistenţe şi rugăminţi suplimentare.
Asa că am luat melcul de coarne şi l-am trântit pe ‘nu’ singur-singurel, lucru deloc uşor, care a adus cu sine mari mâncărimi de a îndulci amarul cu explicaţii adiţionale, sau cu lăsarea unor mici portiţe întredeschise ici-colo. Dar am rezistat eroic cu urticaria nescărpinată, şi-acu` nu-mi mai încap în piele de bucuroasă şi de mândră ce îs că am învăţat un cuvânt nou. La 23 de ani fără 2 săptămâni, cam era şi vremea..