Şi cortina cade. Decorul se demontează. Actorii se retrag la vestiarele care fac din adolescenta zglobie o mamă obosită şi din prinţ cerşetor. Blestemul Cenuşăresei nu cruţă niciunul din rânjetele forţate, care se transformă în grimase chinuite.
Atunci când îi vezi pe actori pentru prima oară cu adevărat, magia se evaporă. Realizezi că sunt oameni, nu semizei. Au umerii împovăraţi de o cruce a lor, poate mai grea decât a ta, şi poartă în suflet greutăţile unei vieţi străine sufletului tău.
Apoi conştientizezi ce s-a întâmplat. Că junele prim a luptat cu reumatismul şi migrenele cronice ca să-ţi smulgă o tresărire. Că vrăjitoarea cea rea a uitat de îndrăgosteală pentru a putea rânji malefic copilaşilor din primul rând. Şi că, în fond, toţi artiştii şi-au lăsat grijile şi bucuriile proprii la garderobă pentru a putea, măcar preţ de câteva clipe, să trezească alte griji şi bucurii în spectatorii amorţiţi după goana de zi cu zi.
Artistul este acel animal care pune mai presus de sine trăirile unor necunoscuţi, se hrăneşte cu aplauze şi are pielea tăbăcită de judecata nemiloasă la care este constant supus.