Lasi hartia deoparte si continui sa te uiti pe geam. Mai demult priveai pasarile zburand, doar ca atunci erai prea ocupata ca sa tii minte asemenea detalii. Nu ai mai vazut pasari de multa vreme, iar colivia ce atarna undeva langa canapeaua e goala. Pasarile nu s-au mai aratat de ceva vreme.
Copacii sunt ursuzi, aerul monoton atat vizual cat si auditiv. Se vad doi copaci pe geam, siluete inalte si drepte. Nu se cutremura cand bate vantul, pentru ca nu e prea puternic spui tu. Ii vezi deasupra blocurilor, unul in fata celuilalt. Tu spui ca isi cer scuze, dar tu esti naiva si uiti ca sunt niste copaci. Esti un personaj greu de inteles.
De cand te-ai mutat aici, simti ca trebuie sa faci ceva in mod constant, desi viata ta nu cunoaste mai multe detalii. Ai simtit in ultima vreme o chemare spre usa, spre scari, spre strada, spre oameni aparent dar de fapt departe de ei. Avea legatura cu acei copacii, copacii ce se proiecteaza pe cer, ce par aproape cand de fapt nu sunt.
Simti ca trebuie sa mergi, desi nu este o explicatie logica: nu te asteapta nimeni, nu cunosti pe nimeni in orasul asta nou. Nu trebuie sa faci nimic. Dar tu oricum ai fost mereu influentabila, mereu facand pe plac legilor naturii. Tu si schopenhauerismul tau prefacut, care acum nu te va salva. Te gandesti deja sa te ridici de pe canapea, sa arunci patura pe jos, sa iti aranjezi bluza simpla alba si fusta verde crud. Si sa pleci.
Amelie se ridica, asa cum am prevazut, isi scutura fusta. Isi cauta sandalele prea putin inalte, de culoarea pielii. Se incalta si pleaca. In blocul vechi, tipic unei lumi subdezvoltate sau prea putin dezvoltate, soarele patrunde de undeva din stanga. Mai face cativa pasi pentru a descoperi, dupa inca doua usi, scarile cu ferestre ce lumineaza holul.
Coboara cele cateva etaje – nu le stie numarul. Apartamentul ei insa e usor de descoperit – singura usa alba din intregul bloc. Afara e strada cu oameni, cu masini si copaci. E dupa-masa, e suficient de cald. E un aer placut, cald si racoritor. Ea stie ca nu cunoaste drumul, insa, invocand un motiv precum vizitarea orasului, se lasa condusa.
Blocurile, oamenii si strazile au aceeasi textura: nuante pale, vii sau cenusii, nici una insa parasind, se pare, un sablon impus atat oamenilor cat si strazilor, obiectelor fara viata si blocurilor: acela de a nu iesi in evidenta. Astfel, ei nu-i ramane nici o figura in minte, nici o cladire, nici un scaun de pe o terasa unde se aude muzica.
Nicio presiune, intristare sau strigat. Fluctuatia constanta a traficului si vocilor o lasa sa se piarda, sa ajunga unde la marginea orasului, suficient de departe pentru a constata deodata racoarea. Alege strada din stanga pentru a se opri.