Coborî din tramvai şi se uită în jur. Vântul îi flutura urechile şi puful fin. Venea o furtună, se vedea şi după nori. Lumea se uita la ea derutată, parcă. Clar, nu era în centrul Tokio-ului, unde n-ar fi spus nimeni nimic. Un băieţaş de cartier cu turmă strigă ofensiv “Iepuraş, ce faci la cină? Hai pe la mine să te gătesc!”. Iepuraşul refuză. În gând.
Pe expresia feţei nu se observă nici enervare, nici amuzament. “Proştii” gândi. Se opri în faţa clădirii. Ştia că trebuie să urce, dar ştia că e opţional în acelaşi timp. Mai citi o dată biletul, să fie sigură de adresă şi scop: “Grupul terapeutic pentru persoanele cărora le plac animălăuţele”, Strada X, Numărul N”. Da, “animălăuţe”! Intră pe uşa imensă direct într-o curte. O babă care săpa o grădină se uită la ea şi îi arătă cu degetul “după colţ”.
Păşi mic. Călcă într-un gunoi moale, dar trecu mai departe ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Pe uşa scria “Grupul terapeutic pentru persoanele cărora le plac animăluţele”. Încă putea să se întoarcă. Dar deschise încet uşa. Înăuntru, un grup, în cerc, pe nişte scaune, care după părerea ei erau tare incomode. Din lemn. Se întoarseră spre ea aproape toţi. Probabil nici ei nu văzuseră aşa ceva. Unul din cei de acolo îi făcură semn. O ureche i se blegi. Întră timid. Şi se aşeză pe un scaun. Ca în filmele cu alcoolicii anonimi.