Cum şădeam şi cugetam eu la nemurirea sufletului zilele trecute într-un market maghiar care, întâmplător, mirosea exact ca un personal român, am avut o revelaţie. Mă pusesem să inventariez momente ale vieţii în care m-am simţit fericită, şi de la bucuria călătoriilor interminabile, până la euforia de după unele activităţi necuvenite (pentru care totuşi merită să arzi în chinuri eterne), am descoperit că toate au ceva în comun:
Putoarea. Jegul. În general, murdăria de orice fel.
Fără intenţia de a face pe deşteapta, trebuie totuşi să menţionez că ştiinţa e de acord cu mine. Înclin să cred că un mare rol îl joacă sentimentul de revenire la vârsta copilăriei, când bălăceala în noroi şi tăvăleala prin praf erau la ordinea zilei, şi hainele curate şi proaspăt călcate şi apretate parcă stinghereau în loc să ofere comoditatea şi siguranţa de acum.
Iar undeva, pe parcurs, societatea a intrat cu un bocanc nou, curat, şi proaspăt lustruit în liniştea noastră personală. Şi ne-a educat să fim mereu impecabili, să ne puricăm la infinit de cele mai micuţe scame, şi să ne netezim veşnic cutele invizibile, ca un mecanism prost şi trist de autoapărare. De aceea ne simţim atât de eliberaţi când apare murdăria, mai ales într-un context în care nu ne provoacă ruşine, fiindcă e explicabilă şi o avem în comun cu cei din jur.
Nu militez nici pe departe pentru plonjoane în tomberoane ca un mod de petrecere al timpului liber. Totuşi, n-am să înţeleg în viaţa mea finuţii şi finuţele care nu stau direct pe iarbă şi nu sar un gard de teamă să nu-şi distrugă hainele, pentru ca mai apoi să se despartă fără niciun regret de sume exorbitante pentru nişte blugi gata murdari şi rupţi din fabrică, fiindcă aşa e pă trend.
Am gândit-o de multe şi spus-o de prea puţine ori: momentul în care încetezi să te joci e momentul în care devii bătrân pe dinăuntru. Gândeşte-te puţin: când ai avut ultima oară praf între dinţi, pământ sub unghii, sau genunchii juliţi? Când ai purtat ultima oară cu mândrie o haină ruptă sau pătată? Când ai mirosit ultima oară atât de oribil încât nici tu nu te mai puteai suporta? Dacă nu-ţi mai aminteşti, permite-mi să presupun că eşti niţel prea reţinut(ă). Nu că ar fi musai o greşeală, dar din toate lucrurile de la care te abţii fiindcă generează jeg, precis sunt o sumedenie care ţi-ar aduce fericirea. Şi e păcat să nu storci până şi ultima picătură de plăcere dintr-o viaţă atât de scurtă şi şubredă.