Era înaltă de aproximativ 4 metri jumătate, precum un bloc drăguţ ce tocmai fusese reinstaurat. Acoperişul a fost prost proiectat, oferindu-i întregii clădiri albastre imaginea unei fetiţe purtând o bluză ce îi rămase mică de ceva vreme. Mai era şi vişiniul acela clasic al ţiglelor îmbrăţişându-se una pe cealaltă. Cu toată industria modernă a materialelor de construcţii s-ar fi putut găsi, cu puţin noroc şi bun gust, o altă nuanţă pentru bietul acoperiş, măcar pentru a creea impresia că bluza era mică doar la umeri.
De streaşina clasică stăteau agăţate cuiburi, mici şi mari. Păsările sudaseră crenguţele între ele astfel încât acum cuiburile se balansau în bătaia vântului, prinse unele de altele precum mai multe leagăne dispuse vertical, ca filmele dintr-un aparatele de fotografiat mai vechi. Pânze de păianjen la fel de clasice ca şi streaşina clădirii crescuseră spiralat în jurul cuiburilor şi, cu picături de la ploaia din acea dimineaţă prinse de ele şi păstrate pentru câteva ore în stare perfect sferică, păreau fâşii subţiri de staniol ce căptuşeau în exterior locuinţele păsărilor.
Câteva cuiburi erau goale, altele găzduiau pui cu ochii închişi ce bâjbâiau cu ciocurile în aer, sau pui ce încă nu ieşiseră din ouă. În unele, părinţi îşi îngrijeau copiii, dar altele erau lăsate în voia sorţii, probabil cu gândul că pasărea vecină de deasupra sau de dedesubt Ţse va mai uita din când în când şi la cuibul meu”. Dacă o vrăbiuţă se prindea cu ghearele mici pe marginea cuibului său, atunci se balansau toate cuiburile din lanţul ce ajungea la nivelul celei de-a doua ferestre.
Clădirea avea opt geamuri în total, câte două pe fiecare nivel. Ferestre mici cu un cadru maro, respingător dacă era pus în relaţie directă cu albastrul electric ales pentru pereţi. Parcă erau mănuşi prea mici pe degete prea lungi. Uşa era şi ea la fel de maronie ca şi cadrele ferestrelor, păsările privind mult în jos pentru a o putea observa. O uşă simplă, prima imagine care ne trece prin minte când spunem cuvântul „uşă”. Partea de jos era stropită cu noroi; fusese instalată prea jos, dar cum sărmana clădire nu avea fundaţie, apa murdară împrăştiată de roţile maşinilor o considera barajul ideal.
Se vedea de la o distanţă considerabilă că cele două, trei straturi de vopsea albastră nu fuseseră aplicate cu prea multă atenţie. Eventual primul se bucurase de ceva mai multă migală, având în vedere faptul că până la urmă nuanţa albastră se prinsese de pereţii exteriori ai clădirii cu ferestre doar pe partea ce dădea spre stradă.
Era înaltă şi prost imaginată, poate de către un arhitect ce habar nu avea sau care îşi bătuse joc. Păsările se bucurau însă, imprimându-şi elegant pulbere albastră pe vârful aripilor ce atingeau în treacăt pereţii. Iar păianjenii nu existau, pânzele albe creşteau de nicăieri, poate în ideea de a le face puilor accesul mai uşor la cuibul următor. Ar fi fost frumos să vezi nişte păsări care parcă nu aveau nici ochi, nici aripi, alunecând din cuibul lor până în cel de dedesubt. Dar oamenii care mai treceau din când în când pe acolo se speriau de acele lanţuri.