Partea cea mai distractivă a revelionului e nu beţia din timpul chefului, ci trezia de după. E vreo zi-două în care asupra evenimentelor sociale planează stânjeneala celor care pun cap la cap un puzzle cu sau fără piese lipsă al nopţii de dinainte. Iar anul ăsta cel mai mult mi-a plăcut multitudinea de bâlbâieli şi răspunsuri ambigue la întrebări de genul “Voi sunteţi împreună?” sau “Ai pe cineva?”.
Unde să mai punem privirile ruşinoase aruncate cu coada ochiului, în încercările de a-l aţâţa pe celălalt să iniţieze discutia despre ce/cum/dacă o să mai fie în continuare, iar apoi năduful la gândul că dacă n-a zis nimic înseamnă că fie nu vrea, fie vrea prea tare, dar în mod sigur e fix varianta care pică cel mai prost, pentru că singurul motiv pentru care tace încurcat poate fi faptul că ştie să citească gândurile, şi nu vrea să supere.
Consider reţelele sociale virtuale un rău necesar. Pe de o parte, e într-adevăr trist că oamenii preferă simplitatea şi libertatea interacţiunii indirecte, dar pe de alta, sunt situaţii în care un astfel de cont prinde enorm de bine – păstrarea legăturii cu oameni de departe, hărţuiala muşamalizată etc. Iar reteaua mea preferată, sau răul cel mai mic din toate, e Facebook, datorită encriptării bune, respectării intimiţătii utilizatorilor, dar mai ales sclipirii de geniu care a apărut probabil în perioada asta a anului.
Un om şugubăţ spunea că urăşte sărbătorile de iarnă, fiindcă destrăbălarea sezonieră face ca destrăbălarea lui obişnuită să-şi piardă farmecul. Ei bine, eu percep lucrurile fix pe dos, prin prisma unui sadism copilăresc şi inocent. Fiindcă dupa ce fredonezi de unul singur la nesfârşit aceeaşi piesă, e plăcut ca măcar câteva zile pe an să cânte toată lumea împreună la refren.