Vantul se izbeste de cladirile arse, din caramizi inca fumegand si urla incet, cu un fonetism sinistru, strada se infunda, in stanga si dreapta aceeasi arhitectura nenorocita de foc, pe jos resturi de copaci ciopliti in toteme infatisand soparle. E o crapatura pe mijlocul strazii, lata cat o palma adulta, ce ascunde doar negru si fum.
Se simte o apasare grea, un plumb ce sta sa cada, ceva ce urmeaza sa se tranteasca de metal si sa sune a nepatruns si ceva ce va izbi sticla si o va faramita. Amelie simte panica, dar o lasa undeva in urma. In fata ei drumul se opreste, doua cladiri se intalnesc in doua nuante cenusii, cerul se lasa in jos si oxigenul dispare.
Mai sunt cativa metri si atinge cladirile, dar nu mai inainteaza decat cu un sfert de pas cand aude zgomote de hartie mototolita. La inceput usoare, urmand crescendo-ul evident al suspansului nociv, apoi cresc, se aud tare, se aud in ecou, se proiecteaza peste tot, zgarie timpane, Amelie isi acopera urechile, creierul vibreaza, genunchii se indoaie, din fata bate un vant de smoala cu miros de caldura, inabusitor.
Sunetul persista dar simte o prezenta brusca in apropiere. Incet, deschide ochii si ridica privirea: din camarizile negre apare un corp fara picioare, un bust acoperit de solzi de soparla neagra ce se continua cu un gat alb si un chip mult prea palid pentru a apartine de o fiinta umana. Si totusi e om cu buze vinete, pometi albi, parul lung si negru cazand pe langa obraji, pana pe umeri unde devine una cu solzii tari si arsi.
Intregul portret pe care-l avea in fata isi pierduse orice urma de inocuitate umana prin ochii negri, mari, atintiti asupra ei, emitand ura si pericol, ca o usa ce se va tranti tare de perete. Amelie ii intalneste privirea si pielea incepe sa-i arda, in timp ce toata groaza tinuta pana atunci in frau se dezlantuie cu o pocnitura undeva pe sira spinarii.
Se aude un pocnet de bici si spatele incepe sa o usture, iar ochii incasabili se intuneca. Pentru un minut doar ramane intepenita pe propriile picioare parca lipite. Aluneca brusc pe spate dar nu asteapta durerea loviturii, ci incepe sa se tarasca inapoi, in timp ce omul ranjestete un dezgust teribil, mai oribil decat orice scenariu apocaliptic. Amelie isi zgarie coatele de pamant incercand sa fuga si sa se ridice in acelasi timp.
Se ridica intr-un final si incepe sa alerge, cu privirea arzandu-i spatele si zgomotul de hartie mototolita tiuind infernal din toate partile. Ajunge la mijlocul aleii, isi intoarce capul si mai vede o data monstruozitatea cu cel mai cumplit rictus de fata. Isi lasa toata greutatea pe picioarele ce alearga acum mai repede si trece de capatul strazii, cotind-o la dreapta spre lumea ce e din nou senina si suprapopulata. Se opreste doar peste cateva minute si cativa kilometri, cu respiratia taiata, prabusindu-se pe trotuar.
Ramane astfel, cu mainile rastignite, cu fruntea lovita, respirand betonul cald. Nimeni nu se opreste in jur. Amelie se ridica si isi sterge sangele de pe gene cu maneca dreapta, pastrand-o pe cea stanga pentru genunchi. Zona unde spatele i se arcuieste ca unei pisici pregatite de o saritura lunga inca arde si s-a lipit de materialul subtire. Stanjenita de potentialele priviri cerand explicatii incepe sa mearga, cu o mana pe frunte si cealalta inerta pe langa corp, observand ca nici macar o privire nu se abate asupra ei si ca pieptul inca ii zvacneste de frica.