De miros de brad, apă rece de pârâu şi lună plină. De mere culese direct din pom, lapte de la ţâţa vacii, şi brânză adusă direct de la stână. De jocuri de oameni mari şi de oameni mici, de priviri furate, cârlionţi, balonaşe şi mărgeluţe. De feţe îmbătrânite înainte de vreme, care totuşi nu uită să zâmbească. De piticanii străine de teatrul ieftin de zi cu zi, care ştiu mai bine decât mine ce simt.
De un oraş mare în care nimeni nu te priveşte şi nu vrea să te înţeleagă în clipa fugitivă când vă intersectaţi pe stradă. De cunoştinţe noi, frumuseţe răpitoare, piele măslinie şi braţe care oferă, fără să ceară nimic în schimb, sau poate cerând mult prea multe. De bicicleta cu roţi de jucărie care parcă zboară printre claxoane şi măcănituri. De dezamăgiri anticipate, nedureroase, indexate rapid alături de mii de altele ca ele.
De cele care uită să se anunţe şi lovesc scurt şi precis unde doare mai tare. De străzi goale şi ploaie multă în noapte. De băltoace până la glezne, întâi înjurate şi apoi îndrăgite. De papuci uzi, haine ude, păr ud, ghiozdan ud, poşetă udă, piele udă, de atâta şi atâta amar de apă care te întrebi de unde poate să mai curgă.
Cum a zburat aşa de repede drumul spre casă? Niciodată n-am reuşit să dorm bine pe tren. Am nevoie de orele alea lungi şi interminabile ca de apă, ca să-mi amintesc, să retrăiesc, să mă obişnuiesc cu gândul că s-a terminat şi mă dresez pentru a suta mia oară să mă bucur că revăd locurile şi oamenii pe care îi ştiu pe de rost.
M-am întors, dar încă nu-s aici. O să revin când o să fiu.