Glumesc eu, glumesc, cu fazele despre meduza letargică şi neuronul meu obosit, dar e de rău. Mă lasă memoria. Am început prin a nu mă mai prinde la bancuri (fir-ar, îmi dădeam seama la duş sau pe budă, dupa două sau trei săptămâni). Au urmat lapsusurile. Apoi am început să uit numele oamenilor sau de unde-i ştiu.
Îmi amintesc visele pe care le am noaptea, dar nu mai ştiu ce am făcut acum 5 ore. Mie chestii dinastea nu mi se întâmplau! Începe să-mi fie frică de bătrâneţe, şi nu de partea cu deteriorarea fizică plus moarte, aia e inevitabilă (căci nu-i aşa? We all kick the bucket in the end, the end). Mi-e frică de ramolire, de senilitate, de Alzheimer sau alte boli psihice, şi mai mult mi-e frica de eventualele momente de luciditate în care îmi dau seama de starea în care trăiesc (am noroc dacă dup-aia uit).
În plus, de când merg la Psihiatrie (la curs, bre!), am impresia că drumul spre nebunie mi se aşterne lejer în faţă şi nu există cale de întoarcere. Bine, şi când am făcut Parazitologie, aveam impresia că sunt un adevărat ecosistem, dar asta mi-a trecut după ce am dat examenul şi am trecut la următorul, cel cu şi despre bacterii.
Şi sunt deprimată (nu în adevăratul sens psihiatric al cuvântului, Duamne fereşte!) că din cauza acestei banale răceli, care mă seacă de vitalitate şi energie, nu pot să merg niciunde, decât până la baie sau bucătărie, unde nu se întâmplă nimic spectaculos. Măcar de aş putea să-mi încarc bateriile, dar nu! La spital n-am voie că sunt un focar major de infecţie cu mucii mei extra-lichizi care nu se mai opresc odată.
În oraş nu suport condiţiile de mediu (de la frig şi vânt, până la fum şi muzică prea tare), că mă fac extrem de morocănoasă, de asta nici n-am fost la concertele din weekend. În vizită risc să stric orice relaţie cu oricine, căci pe lângă că arăt ca moartea-n vacanţă şi sperii nu numai copiii (scutiţi-mă de “nu-i adevărat!”, am oglindă şi ochi, pot să trag concluzii) am şi o stare adorabilă “de urăsc oamenii, plantele şi animalele, şi maşinile, ultraperformante sau nu, de spart pereţi” şi nenea care face baia nu mă ajută să trec peste acestă stare mizerabilă. Cu riscul de a fi o nesuferită pentru cei din jur, de mâine îmi bag tenisul în boală şi îmi văd de viaţa mea, că m-am plictisit deja.