Piticul plange si isi trage caciula in dungi albe-albastre pana peste genunchi. Incepe sa se catere astfel intr-un copac. Nu vede de care crengi sa se sprijine si nici nu are putere in picioare, dar isi continua comedia ca un pitic de circ. Oamenii rad si nu e nimeni de fata, pe plansa alba si goala, unde e doar un copac si piticul care se urca, stangaci, in el.
Nu a ajuns nici la jumatate, dar continua sa planga ca un las cu armele in maini, tremurandu-i degetele pe manerul crengilor-spada ce il inteapa. Se aud inca rasete, dar caraghiosul inca bajbaie cu mainile lui mici printre frunze de care se agata speriat, parca doar pentru a le rupe in cateva secunde, urmand sa caute apoi un alt punct de echilibru.
Copacul devine singura deitate a fundalului alb si a piticului care, ajuns in varf, isi ridica pe frunte caciula si priveste zambind in jur, stergandu-si lacrimile. Inca se rade in jur, dar el topaie fericit pe copacul din care frunzele continua sa cada. Se bate cu pumnii inimaginabil de mici in piept, un fel de gest barbar in cazul lui, dovedind victoria abia dobandita.
Insa copacul pe care sta incepe sa vibreze sub picioarele subtiri si nesigure; frunzele inca plutesc si din scoarta lui se desprinde a doua scoarta, din radacina o alta, iar crengile se dedubleaza si redubleaza pe rand. Dualitatea copacului il sperie pe piticul ce isi lasa mainile sa atarne inerte pe langa corp. Isi trage din nou caciula imensa pana peste genunchi si incepe sa urce trunchiul noului copac, cu radacini in coroana primului.