Înger de lut, iar mi te înfăţişezi în chip de fluture proaspăt ieşit din cocon, prea buimac să înţelegi că nu e timp? Şi asta cu toate că paşii i-am repetat de atâtea ori încât îi ştiu şi-n vis.
Degeaba îmi încredinţezi spre tăiere aripile prost colorate, ca de nişte copii care mereu uită să folosească şi creioanele negre din cutii. Şi degeaba îţi dansează în vânt buclele pe care focul le mistuie fără să tresari, degeaba îţi râd în soare ochii pe care îi scot fără să scânceşti ca să pun două bucăţi de tăciune în locurile goale.
Degeaba îţi încolăceşti mâinile şi picioarele în jurul meu, în febrila îmbrăţişare a celui care nu poate să creadă că a fost rănit de propriul creator. Degeaba mă grăbesc să ţi le smulg şi să te cufund în smoala clocotită ca într-un botez negru şi dureros, în timp ce refuzi din naivă încăpăţânare să te zbaţi.
Degeaba sunt toate, căci mereu soseşte prea târziu clipa în care încep să te pictez la loc. Auzi vioara cum suspină? E vremea să mă întorc spre vocea somnoroasă care mă întreabă cum am dormit. Iar tu rămâi în urma mea, neputincios şi neştiutor, ca o omidă ce a uitat de unde vine şi încotro se îndreaptă.
Degeaba ţi-aş fi spus că n-are rost să revii. Ştiu că oricum ai să o faci.