Dragul meu,
Era a doua jumătate a lui septembrie când am aflat de existenţa ta, deşi nu erai încă aici, şi abia la începutul lui octombrie am ajuns să te văd pentru întâia oară. În dragoste la prima vedere n-am crezut niciodată, dar ţin minte limpede că încă din primele clipe m-ai făcut să simt că sunt exact unde mi-e locul şi că nu-mi doresc nimic altceva.
A urmat timp tot mai mult petrecut împreună, cu perioade în care ne intersectam aproape zilnic. Iar tu, chiar dacă mă vedeai cu alt băiat de fiecare dată, nu mi-ai cerut deloc socoteală şi m-ai primit mereu cu braţele deschise, probabil alimentat de faptul că, indiferent ce s-ar fi petrecut în timpul zilei, seara tot la tine veneam.
Apoi inevitabilul s-a întâmplat şi ai început să devii tot mai cunoscut. Nu e drept că îmi doream în secret să fii doar al meu, cât timp nici eu nu-ţi eram în întregime fidelă. Totuşi am simţit un mare gol în stomac când am auzit că ţi s-a dat poreclă formată din iniţiale, ca unei vedete de peste hotare. Şi aici ştiu că greşesc, tânjind după obscuritatea de la început, fiindcă mi-amintesc de cele citite cândva pe un forum. Fiind adusă în discuţie comercializarea unei trupe, un fan fidel îi reproşa unui fan dezamăgit că n-ar fi spre binele trupei dacă ar rămâne ascunşi cântând unei mâini de oameni într-un subsol mucegăit – şi câtă dreptate avea.
Acum, deşi nimic nu mai e la fel, sentimentele mele pentru tine au rămas neschimbate. Retrăiesc cu drag momentele de la început, când simţeam că găsesc o lume a mea în tine, dar nu uit să mă bucur de faptul că ai crescut şi numele tău circulă pe buzele tuturor. Şi din când în când îmi place să uit de distanţa ce ne desparte şi să creez alte amintiri frumoase – cum ar fi diseară şi la noapte, când voi fi numai şi numai a ta. Promit să mă dau ţie trup şi suflet şi să las egoismul deoparte când vine vorba ca, inevitabil, să te împart cu restul lumii.