Cel mai frumos lucru când eşti biciclistă iarna nu e sunetul zăpezii care scârţâie sub cauciucuri. Nu e pedalatul prin nea neatinsă, şi nici bucuria de a vedea alte urme de bicicletă, sau deziluzia când îţi aminteşti că tot tu le-ai lăsat cu câteva ore înainte. Nu e nici ghetuşul peste care aluneci cu ochii strânşi şi mâinile încleştate pe ghidon de frică, sau dezamăgirea trecătorilor din jur care se aşteptau să cazi grămadă.
Nu e nici măcar momentul în care chiar dai cu posteriorul de pământ şi râzi în timp ce bălmăjeşti o înjurătură anatomic imposibilă. Sau amicul biciclist care-ţi trage căciula pe ochi şi de care te laşi trecută strada aşa, nevăzătoare, mergând cu şi pe încredere.
Cel mai frumos lucru când eşti biciclistă iarna e să treci prin nămeţi într-o seară albă şi frumoasă de duminică şi să dai de nişte copii care se joacă. Şi o mogâldeaţă de băiat să caşte gura la tine şi să-ţi spună uimit: “Eşti invincibilă!”.