Fiecare om cu slăbiciunile lui. Eu ştiu că m-aş holba non stop la oameni blonzi (sau roşcaţi, dar ei sunt prea puţini şi am aşa rar ocazia să fac chestia asta, dar recunosc… nu ratez nici roşcaţii, ăia naturali plus-minus pistrui, zic) şi că mi-aş umple casa cu teneşi dacă aş avea resurse, financiare adică, chiar numai să mă uit la ei.
Pe lângă acestea, mai mult sau mai puţin dubioase, fiecare avem chestii cu care ne-am îndopa până la greaţă, nu? Eu sunt o mică gurmandă, pentru mine a mânca e o plăcere, mai ales că uneori am impresia că papilele mele gustative sunt în extaz la fiecare îmbucătură. Dar asta şi la mâncarea obişnuită, nu numai la iepure la cuptor sau pui cu portocale sau ce-ştiu-eu-ce-cu-usturoi. Pot să mă bucur şi de un senvici, atâta timp cât nu se simte că-i expirat. Şi totuşi am câteva chestii pe care le-aş gusta până mi se face rău.
Măslinele. Pe primul loc, ever. Nu le refuz. Am fost odată la o prietenă acasă şi m-a întrebat dacă vreau să mânc ceva, şi i-am spus că “măsline”. Şi avea! Nu mai ştiu dacă i-am mai lăsat şi ei, dar ştiu că m-am îndopat şi atunci. În principiu îmi plac toate, dar preferatele mele din toate timpurile sunt cele verzi cu gogoşarul băgat în gaură. Nu pot să recunosc că am ajuns în stadiu în care am fantezii cu măsline, în care eu alerg pe câmp într-o parte, şi vine măslina de pe cealaltă parte a dealului în slow motion, cu picioruşe mici şi verzi şi cu gogoşarul pe-afară, nu de alta, dar nu aş ştii cum se termină…
Căpşunile. Pentru aceste fructe care apar foarte scurt în primăvară şi dispar foarte repede, am făcut un adevărat cult. Nu-mi plac alea gigantice fără gust/miros de căpşuni, dar care arată frumos. Am gustat, şi gustul de carton sau de perete e mai bun decât al lor (am mâncat şi carton şi perete în copilarie, şi nu cred pe nimeni dacă-mi spune că n-a băgat pământ în gură când a fost mic). Mă bucur că divinitatea nu m-a facut să fiu alergică la sâmburii de căpşuni, că eram de mult sub pământ, dar în extaz până în ultima clipă. Acest cult pentru căpşuni s-a extins şi la spray-uri de corp, creme, duş-gel şi alte chestii de îngrijire pentru fete. Sunt o căpşună ambulantă şi îmi place de mine.
Marţipanul. Cumva îi înţeleg pe Hansel şi Gretel (deşi sunt cam prostuţi ei aşa). Îmi plac prăjiturile, ciocolata, dar marţipanul… ooo. Am perioade când mânc până mi se face rău. Apoi nici nu ma pot uita la el câteva săptămâni. Dacă îmi oferi în perioada de scârbă mă comport ca şi când mi-ai oferi rahat (dinăla rău, zic, că celălalt e bun, şi nu cred dacă îmi zice careva că nu-i place rahatul autentic românesc, despre ăla turcesc nici nu mai spun, dinăla dulce zic). În pricipiul relaţia mea este ambiguă cu acest produs, recunosc, dar atunci când îmi trece greaţa, nu mă pot abţine să nu mă arunc din nou într-o orgie pentru papilele mele gustative.