Atunci sunt entuziastă, exuberantă, amuzantă, fermecătoare, complexă, zburdalnică, năzdrăvană, copilăroasă, şi te privesc cu atâta intensitate de parcă încerc să-ţi spun că, deşi îţi pot pătrunde în cele mai adânci cotloane ale sufletului, am toată răbdarea din lume să văd doar ce şi când vrei tu să îmi arăţi.
În acele momente îmi place să mă cred un curcubeu. Un mozaic de culori magice, ce, la fel ca orice întreg, valorează mult mai mult decât suma părţilor din care e compus.
Roşu. De la toţi băieţii cu care-am împărţit vreo părticică din trupul sau sufletul meu. Sau de la cei cu care mi-aş fi dorit, sau şi-ar fi dorit să o fi făcut. Şi îndeosebi de la marile iubiri pe care le-am trăit. Prima, frumoasă şi inconştientă, dizolvată de greşelile copilăroase pe care de ciudă şi nostalgie mă încăpăţânez să le repet uneori. Cealaltă, adâncă şi cutremurătoare, curmată din orgoliul pe care încă îl consider cel mai nobil şi de valoare defect.
Oranj. De la toţi prietenii, amicii şi cunoscuţii care mi-au înseninat vreodată o clipă sau mai multe din viaţă. Mai ales de la cea mai bună prietenă din copilărie, cu toate trăsnăile, râsetele şi lacrimile împărţite, şi cu toată ambiţia de care dăm dovadă ca să forţăm căile vieţii să ni se mai întâlneasca din când în când. Şi de prietenul cel mai bun de acum, cu toate miştourile, sfaturile dure pe care mă fac că nu le-aud şi dragul pe care se face că nu mi-l poartă, şi cu toată distanţa şi diferenţele dintre noi pe care o să refuz până în pânzele albe să le văd.
Galben. De la atitudinea pozitivă şi idealismul care înviorează şi inspiră, şi alături de ele toate celelalte calităţi cu care nu m-am născut, ci mi le-am educat. Şi de la gelozia şi invidia care încolţesc, rod în carne vie şi mucegăiesc, şi alături de ele toate celelalte defecte cu care m-am născut şi pe care îmi place să cred că mi le-am corectat.
Verde. De la naturaleţea la care n-o să renunţ în veci, si de la ţinerea de minte pe care n-o am şi care îmi permite să pătrund în orice nouă iubire sau prietenie cu mintea şi inima proaspete şi deschise. De la mirarea pe care am simţit-o ultima oară când m-am îndrăgostit atât de tare încat aşteptam cu orele în ger orice mic semn de afecţiune ce refuza să apară, de fericire că n-am uitat să simt. De la realizarea că am capacitatea de a mă abandona din nou oricând, şi de la discernământul care nu mă lasă să o fac. Pentru că undeva într-un colţişor îndepărtat verdele se întâlneşte cu roşul şi răsună în nişte vorbe înţelepte: “Nu oricine merită să îi oferi o iubire nebună.”.
Albastru. De la sângele care nu se face apă, adică familia căreia îi datorez viaţa mea de-acum. Cu bune şi rele, severitate şi drag, greutăţi şi bucurii, şi cu o sumedenie de lecţii pe care le-am învăţat, încă mai am să le-nvăţ, sau refuz să le învăţ vreodată.
Indigo. De la golul ce mă umple uneori, locul pe care nu mi-l găsesc, şi regretele şi apăsările pe care mi-aş dori să le am, ca să mă simt mai umană. De la răceala cu care mă pot pregăti pentru o lovitură astfel încât să nu doară, şi de la paradoxala bucurie amară pe care o simt când sunt luată prin surprindere de suferinţă.
Violet. De la rădăcinile mele, şi steaua sub care m-am născut şi pe care nu vreau s-o schimb, pentru că sunt mult prea copleşită de faptul că exist ca să-mi permit să emit pretenţii suplimentare. De la toate lucrurile în care cred şi cele în care nu cred, si esenţa parfumată la care ştiu că pot fi redusă într-o clipă şi de aceea îndrăgesc fără a clipi oamenii care nu o fac.
Sunt unele momente în care mă cred un curcubeu. Acum nu e nici pe departe unul din ele. E doar o seară gri de toamnă, cu un vânt care mă încremeneşte în uşă şi mă întoarce din drumurile pe care-aş vrea să le fac. E o adunătură de melodii colorate care mă răscolesc şi se strecoară pe langă timpan ca să vibreze direct în suflet.
Şi totuşi îmi place şi acum. Fiindcă e ploaia dinaintea curcubeului. Iar după orice nor se-ascunde soarele gata să mă facă să strălucesc.