Până acum ceva vreme, mai exact până vara trecută nu înţelegeam rostul SUV-urilor ca maşini de oraş. Trecând peste glumele cu compensarea (indiferent că-i bărbat sau femeie la volan, tot pentru dimensiunile derizorii ale pulii compensează buldozerul în care se află cocoţat personajul), de ce te-ai chinui în aşa hal să plimbi ditai locomotiva prin traficul oricum sufocat al oraşelor mari ? Plus poluare, plus consum, taxe, impozite, stabilitate în curbe, hâţa hâţa, loc de parcare n-ai, etc.
Condusul apartamentelor prin trafic mă făcea să înţeleg cum se simte rechinul în mijlocul bancului de scrumbii. Toată lumea mă ocolea, prevăzătoare, conştientă fiind de faptul că la o mică neatenţie le puteam scărpina timpanul cu BFGoodrich-urile all-terrain. Minunat. Respect.
Venit înapoi la Cluj. Reality check. Primele două luni, evitat la mustaţă vreo 5 ocazii de daună totală atât mie cât şi amărâtei de Alfa. Asta în oraş. La drum lung… guma la 70, caseta cu Chicago şi dă-i să încingem Connexu’. Riscurile prin urmare mai mici.
Mă feresc de lungă vreme să-mi vărs frustrarile din trafic aici pe blog, însă azi a pus capac. În mai puţin de 30 de secunde două autovehicule cu numere de Spania, unul BMW pisicuţă, altul un Mondeo pe lignit cu aditiv de huilă mi-au tăiat calea, ieşindu-mi în faţă de pe drumuri fără prioritate. În ambele cazuri mi-am admirat de aproape structura cristalină a moleculelor parbrizale (definiţia ştiinţifică), încingând voiniceşte discurile de frână şi aşa obosite.