Candva eram o superba divina, chefuiam in fiecare weekend (cu mult mai mult alcool decat ar putea duce ficatul meu actual), imi faceam prieteni noi sau cunostine mai repede decat ai zice peste, eram o sociabila, o scumpa cu tenisi si pantaloni largi, o draguta uneori, o scarba placuta alteori, eram o copila visatoare si extrem de toleranta.
Aveam tot felul de probleme existentiale si scriam o gramada de tampenii si nu-mi pasa de nimic, eventual doar ca cineva semnificativ sa citeasca si sa si inteleaga ceva din ce-am scris, apoi s-a intamplat ceva, candva m-am indragostit, am devenit mai fericita intr-un loc, dar mai frustrata in altele, sunt intr-o bula, nu ma pot decide in ce directie s-o iau, catre copilul usor iresponsabil, catre adultul care mi se cere sa fiu, cuvintele nu mai curg, poantele sunt la fel de seci ca paiele dintr-un cos de paie.
Am inceput sa port fuste dragute si tocuri, in timpul zilei, sa fac ciocul mic, sa fiu ipocrita pe care-as fi urat-o acum doi ani, si am devenit o intoleranta cu oamenii, nu mai las pe aproape nimeni sa se apropie la mai mult de 1 m, o scarba veritabila ar zice unii, asa ca nici povesti cu si despre oameni noi nu prea mai am.
nu mi se mai intampla nimic in bula asta, aparent, sau se intampla atatea, maruntisuri sau nu, dar am impresia ca nu mai are rost sa scriu despre ele, ca probleme mele existentiale nu-s asa probleme, si ca nihilismul meu a inceput sa devina penibil.
Nu ma mai inec in alcool, ca sa am povesti despre black-outuri, si nu, alcoolul nu m-a facut niciodata o superba, ca sa raspund la o intrebare pusa mai demult, completata cu i’m too old for this shit, si nici barbatii (blonzi sau nu) sau masinile nu imi mai produc greata (poate doar gandacii de bucatarie), dar nici pe propriile picioare nu sunt. daca as primi un sut un fund sau un pumn in figura acum probabil ca as incepe sa plang pe prima bordura din fata primului bloc. apoi dupa ce m-as plictisi, m-as aduna si as incepe sa planific.
Cum facem, ce facem, de ce avem nevoie, hai sa ne revenim, eu si resturile mele, pe care le-as strange pe masura ce inaintez, sau merg inapoi, sau o iau pe calea gresita… ca nu exista calea cea buna, si nici daca ar exista probabil ca nu as putea sa ma hotarasc sa merg incolo… nu ma pot hotari, am impresia ca o sa raman undeva intre 20 si 30 de ani pentru totdeauna.