În timp ce mă apropiam de uşă, imaginea ei mărindu-se din ce în ce mai tare, în minte mi-a pornit o melodie într-un crescendo continuu, simţindu-mă în cădere liberă. A fost o senzaţie foarte ciudată; să cad în gol din pricina unui sunet care urca în treaptă şi intensitate.
Uşa mă obseda pentru că o lăsam să mă obsedeze. Am chiar încercat de câteva ori să nu o mai privesc sau să-mi poruncesc odată să mă întorc toată distanţa aceea şi să accept mai degrabă că am pierdut ore din viaţă doar pentru un drum ce oricum nu mi-a oferit altceva decât zgârieturi şi teamă. Evident, nu am încercat suficient şi eram lucidă, conştientă de curiozitatea mea de a vedea cuibul acelor oameni desprinşi din benzi desenate… foarte prost desenate.
Am preferat aşadar să merg încet, lăsând imaginea beculeţelor de pe marginea peretelui vişiniu să-mi pătrundă în obrazul drept. Abia am atins mânerul auriu şi am deschis uşa, aflându-mă faţă în faţă cu întunericul ce mă făcea să izbucnesc în râs pentru că după o asemenea scenă, cu o asemenea tensiune, nu găseam Nimic.