Aţi auzit cumva de un norocos câştigător la loto ce refuză să-şi ridice premiul?
Imposibil să nu. E plină lumea de ei. De fapt de noi. Doar că e vorba de loteria vieţii şi premiul nu e în bani, ci de nepreţuit: timpul. Nu doar de secunde furate la semafor, ci ani buni de viaţă.
Şi cum intrăm în posesia acestui fabulos premiu? Mâncăm sănătos? Facem mişcare? Ne ferim de excese de substanţe nocive? Nici poveste.
Ajunge să existăm. Acum. Într-o eră a emancipării şi a tehnologiei şi a vieţii trăite în ritm accelerat, unde acumulăm informaţie şi experienţă într-un timp record, şi ne putem lăuda că suntem cu ani buni mai “trăiţi” decât erau părinţii la vârsta noastră, darmite bunicii sau străbunicii, care în plus faţă de toate astea aveau şi speranţa de viata progresiv mai mică decât cea din ziua de azi.
Pe vremuri, bătrâneţea era considerată acea vârstă senină, pe care trebuie să fii foarte norocos să o apuci. Astăzi însă a fost retrogradată la rangul de sperietoare de ciori. Şi toţi se-ntreabă ce-am mai putea să facem după vârsta de 55 de ani, când deja am trăit cât ai noştri in 65, şi mai avem aproape 20 până se trage cortina?
Halucinant cum totuşi ne încăpăţânăm ca nişte catâri să ne maturizăm înainte de vreme, şi să ne înghesuim toate experienţele frumoase într-un timp cât mai scurt, rămânând doar cu o plictiseală tot mai lungă. La cât de tare ne înfricoşează ideea de moarte, e ironic modul în care alergăm prin viaţă.
Soluţia? Nu o am. Şi mă îndoiesc că fac parte din generaţia ce o va descoperi. Pentru că atâta vreme cât scrisul e încă citeţ sub lupă, un elev are falsa impresie a progresului dacă reuşeşte să facă o fiţuică şi mai mică, deşi n-are foarfecă să o decupeze de pe coala de bloc de desen din care face parte.
Tot ce ne stă în putinţă e să nu ne lăsăm vrăjiţi de mirajul maturizării premature. Iar dacă totuşi am făcut-o, să păstrăm în noi toţi oamenii care am fost cândva. Şi să nu uităm sa fim în fiecare zi, măcar pentru câte o clipă, copii, adolescenţi, tineri şi adulţi – toţi la fel de fermecători.