Nu demult am asistat la o conversaţie despre viaţă, univers şi pornoşaguri, în care o persoană îi spunea alteia că n-ar trebui să se bucure de o căsătorie, pentru că în ziua de azi puţine cupluri căsătorite au o viaţă fericită împreună. Şi asta m-a pus pe gânduri. Pe bună dreptate, câţi oameni cunoaşteţi care:
– au o căsnicie fericită?
– sunt absolut încântaţi de locul de muncă?
– nu au fost dezamăgiţi niciodată de vreun prieten apropiat?
– se înţeleg excelent cu toţi vecinii?
(şi lista poate continua la nesfârşit cu astfel de idealisme)
Probabil în cel mai bun caz foarte puţini. Şi asta fiindcă astfel de scenarii sunt excepţia, nu regula, după cum bine zice un filmuleţ drăguţ.
Iar întrebarea ce se pune atunci e: dacă şansele ni-s atât de mici, adică matematica se încăpăţânează să ne pună beţe-n roate, de ce mai încercăm? Am putea pur şi simplu să ne aruncăm de pe bloc cu un răvaş la gât în care scrie “Şi-aşa era probabilitatea de 1/10 000 000 să duc o viaţă fericită.”. Însă uite că, în afara câtorva oameni care n-au chiulit la orele de statistică de liceu, nu o facem. De ce? Simplu. Ne încăpăţânăm să ne vedem excepţii.
Ţin minte că în clasa a noua trăiam cu străluci în ochi şi bale-n colţul gurii prima iubire. Bătrânii liceului mă sfătuiau cu înţelepciune să nu mă aştept să dureze prea mult, însă eu râdeam în sinea bobocimii mele. Fiindcă mă credeam excepţia.
Sunt 8 ani de-atunci. Credeţi că mă mai joc de-a bufniţele amorezate cu cel băiat frumos? Sfânta Matematică spune că nu, şi culmea, bat-o cucu: are mereu dreptate.
Şi-acuma piesa de rezistenţă vine deghizată în alt retorism ieftin: Aş fi fost oare mai fericită pe-atunci dacă trăiam fiecare clipă sub apăsarea gândului că ne vom despărţi în curând? Drept e că nici n-aş fi suferit cine ştie cât. Dar dintre un drum drept spre un orizont perfect vizibil, şi o potecă şerpuind printre munţi şi văi, nu e greu să-ţi dai seama care oferă mai multe satisfacţii.
Pentru orice om e dureros să fie comasat într-o oală a banalităţii, şi cred cu tărie că fericirea izvorăşte din clipele în care ne simţim unici, deosebiţi, excepţii. A te minţi singur e un preţ care merită pe deplin plătit pentru aşa ceva.
Concluzia? Atâta timp cât eşti conştient de regulă, ai curajul să te crezi excepţia. Măcar uneori. Şi bucură-te pentru fericirea tuturor din jurul tău care ştiu de asemenea să o facă.
Dacă tot ne târâm prin viaţă cu picioarele-nfipte în ţărână, n-are rost să fim şi struţi pe deasupra, când ne permitem să ne răsfăţăm ţinând capul în nori.