De ceva vreme-ncoace, prietenu` meu cel mai bun îmi zice că-s pocăită. De-abia azi s-a prins şi neuronul meu moleşit de estrogen câtă dreptate are.
Nu-mi amintesc exact unde şi când l-am primit pe Jesus (a se citi ‘hesus’) în viaţa mea, deci probabil a fost o situaţie de genul ăsta. Dar cert e că de atunci starea mea de spirit se îmbunătăţeşte constant de la o zi la alta, şi în sfârşit pot şi eu să mă laud că mi-s zen, frate, sau să o dau cu înţeleapta zicală din bătrâni cu cauciucu` si lipiciu`.
Mă amuză copios zilnic chestiile care înainte făceau tăuroaica din mine să vadă roşu-n faţa ochilor: bădărănia, idioţenia, nesimţirea, răutatea gratuită – mai nou, mă mir si eu cum în majoritatea cazurilor mă lasă cu un zâmbet, ce-i drept, uneori amar, pe buze.
Mi-amintesc cum odinioară, probabil din cauza invidiei la nivel subconştient, nu suportam oamenii care, ca spălaţii la creier, erau mereu joviali când viaţa le trăgea şuturi în popou. Acu` că m-am mutat la ei în ogradă, iarba chiar e mai verde aici, şi văd de după gard cum optimismul meu zgârie la greu ochi de frustraţi d-ăia cum eram si eu cândva.
Ironia face că asta mă-nveseleşte şi mai tare, fapt care pe ei îi enervează mai mult, şi toată tărăşenia se amplifică, de obicei până îi pocneşte omului vena din frunte şi pleacă să-şi verse frustrările asupra celor dragi. Exact aşa cum făceam si eu.
N-o sa pierd vremea cu scenarii şi exemple concrete, cred că ajunge să spun că-s posesoare de vagin, biciclistă, internaută, şi a, da, om – ceea ce presupune niscaiva interacţiune socială zi de zi.
Sfatul meu pentru toţi supăraţii: acceptaţi şi voi mântuirea, mă jur pe roşu că se merită. În cel mai rău caz ajungem să plesnim toţi de la atâta frustrare interiorizată, facem rost de mitraliere şi ieşim în stradă la secerat ghinionişti. Da` şi-atunci, tot mai fain o sa fie de partea noastră a gloanţelor.