Se aude blana pisicii ridicandu-se odata cu intregu-i corp respirand incep, in stropi, dormind. Se aude si praful asezandu-se fortat, netinand cont de nimic, dupa cateva momente de plutire. Lumea nu mai respira pentru ca nu mai exista lume. S-a dus, au disparut cu totii, au fost stersi si vor ramane cuvintele nelegiuite ce i-au facut pe toti sa dispara. Nimeni nu visase peisajul apocaliptic atat de linistit, sters si fara suflet viu, fara vibrato sau alte repercusiuni ale vocilor oamenilor ce au aterizat si ele fortat si apoi au disparut.
Pamantul se invarte pocnind din balamele. Se aud cu pocnet mecanic, sihastru printre munti, ce nici din pesteri nu mai poate iesi pentru a constientiza bataia vreunui soare apus si el acum. Balamalele continua sa urle si apa picura la fel de lin ca balamalele ce clatina globul asta mare si greu, vânăt, ce niciodata nu a fost prea intelept. Daca era, probabil pleca demult, lasa oamenii si obiectele aduse de ei si se ridica incet, ei ramanand in spatiu, plutind debusolati si urland dupa el sa se intoarca. Sau intelepciunea lui a insemnat asteptare, suportare, intelegere, acceptare, disimulare, toleranta. In orice caz, oamenii au plecat singuri. Au disparut de la sine, s-au resorbit ca picioarele mormolocilor cand iau drumul maturizarii si al devenirii.
Pamantul se amuza probabil. Insa, daca intelepciunea lui batrana nu ii permitea o asemenea aroganta, atunci macar a stat si a observat, ridicandu-si incet sprancenele si provocand furtuni. Astfel a fost martorul auto-distrugerii oamenilor, un fenomen straniu, rapid si fara sunet: omul incepe sa pluteasca, parand cuprins intr-un balon de sapun. Picioarele renunta la oase si picioarele se indoaie spre piept, pana cand omul devine o mica spirala.
Ca frisca amestecandu-se, in cercuri, cu masa lichida de cafea, asa si omul dispare incet, amestecandu-se in el insusi, pana cand un pocnet oribil mai cutremura odata vechiul glob ce se mai cutremura din balamale. Superba imagine a auto-distrugerii, superba sugerare de procest invers nasterii, poetic mod de sinucidere care duce, treptat, la genocid.
Dar noi eram artisti si eroi. Noi toti oamenii-larva ce ramaneam, din pacate, la acelasi statut de larva, iar biata crisalida imensa si malformata, turtita la Poli si bombata la Ecuator nu evolua nici ea. Iar asta pentru ca noi eram eroii ce traiam in nisele scarilor. Cand era o batalie ce ne astepta si provoca vitejia, ramaneam in spatiul intunecos in care nu se gandea nimeni sa caute eroii.
Cat despre pseudo-artisti, ei se ascundeau cel mai bine, dupa ce ieseau dupa-masa spre seara si se plimbau pe strazile plumburii de parada, pentru a se simti bine tinandu-si spatele drept, barbia ridicata, fruntea descoperita, mainile afectate si mintea ingusta si innegrita. Se retrageau in mizeria si praful scarilor lor dupa ce luminoasa, parfumata, idilica lor parada se termina, curmata de privirile odata intoarse spre ei care isi curmau traiectoria brusc si se orientau spre un alt obiectiv. Si atunci isi plecau barbia, frangeau mainile, incovoiau spatele, acopereau fruntea si mintea lor nu se lumina cu nimic.